Martie 2097

Acoperit de pământ, Din lăcașul sfânt al morții, Tolănit ridicol pe coasta dealului, Privesc melancolic pe fereastra cimitirului Viitorul omenirii, Hrana viermilor grași ai scoarței terestre.   Ce mult s-a umplut de oase pământul Sub fereastră! Mesaje amintind de doliu și de sentimente… Singur, tot singur, bolnav de pesimism, mă visez iar în lume.   Pe cerul orașului s-au adunat nori de ciori. Neagră prevestire! Vântul hohotește pe străzi alergând frunze uscate printre copaci reumatici. Ritual de toamnă. Orașul e pustiu. I-au murit îndrăgostiții.    

Plouă pe ciobul de geam care prezintă același peisaj. Plouă pătimaș, Rîset de stafie, lătrat de cîine și strigăt de cucuvea. Bate cu stropi mari ploaia în geamul cu cimitir. Zi de spălat oseminte.  

Sînt un mare timid neingenios, O minune concretă, de sus pînă jos Făcută din Pămînt Undeva, În veșnicul întuneric tăcut, Sînt un vechi, perimat, obiect ieșit din uz Și-amîndouă-mpreună azi sînt un om ursuz…  

Aici ninge, Mizerie udă și iară Trebuie să vină ploioasa primăvară… Eu? Trăiesc. Aș vrea să nu îmbătrînesc, Dar ceasul se-nvîr… se-nvîrte… Și viața se scurrr… se scurge. Știi? Ninge-n Moinești cu lacrimi înghețate Și n-am un’ să mă scarpin de-atâta singurătate.

Noaptea coboară Stele se nasc Cerul e-un splendid Covor de Damasc.   Când mînă-n mînă Visând ne plimbăm De suntem tineri Să ne rugăm   Luna se-ascunde Zorii apar Lumea e roză Viața nectar   Când mînă-n mînă…

Plouă Sfîrșit de Florii Sînt ore târzii Plouă Și oamenii aleargă Iar noaptea e… neagră   Pămîntul O bilă imensă Materie densă Se-mbibă de apă Și-aud acoperișurile Sunînd ca o toacă   Jazz Urlă-ndrăcit Un ritm învechit În difuzor Afară e nor Sînt ore târzii Și plouă Așa-i de Florii

S-au ridicat din pământ șantiere, Betoane, asfalturi și fel de fel de fiare. Se spune că-i toamnă Și galbena doamnă E veselă. Praful se înalță pe bulevarde late Aici sunt coșuri de fabrică și eșapamente Probleme urgente Puhoiul de oameni se-ndeasă-n magazine Și-s pline Spectacole-n premieră Unde se fluieră Expoziții de pictură Monumente de sculptură Și-apoi importante creații de arhitectură. Lumea civilizată Ba chiar cultivată Șade-n fotolii Sunt nume notorii Impunătoare Și multe scenarii moralizatoare Metropolă, vezi bine Poate pofti oricine… Se vinde material Multilateral Cu efort publicitar și Sînt înșirate restaurante Specializate Birouri oricîte și Zeci de institute Metrou care transportă sute De mii de suflete Neparcate   Este o ...

Bate vântul și răvășește natura! Îl aud cum se luptă cu pomii abia înverziți, Cum aleargă vuind printre case… Nervi de primăvară. Zac neinspirat, Amețit de alcool, Aprins ca un bec de 5 W.   De-o vreme ascult marșuri… Statui de Tanagra închise-ntr-un plic Trimis în uitare, lipit cu minciună… Orașul cernit de noapte mai moare un pic.  

Acesta e Poetul Își sprijină-ntr-un cot sublimul cap, Iar mintea măiastră și  subtilă Răstălmăcește-n versuri imaginea iubirii.   Apollo însuși pare, cu fruntea luminată Privire visătoare, încununat de lauri, Născând spre nemurire crăiasa vieții sale, Chiar zâna fericirii.   Oftează Titanul, își unduie părul, Dalila, Dalila, puterea e-n el! Apoi reflectează, căzut în reverie, La dragostea eternă, la puritatea ei.   Aceasta este Muza Își scoate leneș mâna din plapumă și-o lasă, inert, pe mâna lui. Se-ntoarce-ncet și cască, zâmbește obosită Când el depune-alături, sărutul, de ureche…

La mine acasă nu-i nimeni acum. Chiar eu stau pierdut într-un colț, pe un scaun, Iar mintea-mi stă prinsă-ntr-un cadru postum Și caută-ntrânsa, absent și cheaun… Eu gata mi-s fraților să dau în primire, Sătul până-n creștet de viața aceasta, De spirit, dreptate și de nemurire, De dragoste, prestigiu, speranțe și… basta! Cu toate la dracu’, mai bine s-o pun! La mine să vină nu-i nimeni pe drum. Doar singur și bleg, sunt o rufă murdară și veche-atârnată de-o sfoară, s-o leg dacă pot, numai să nu mă doară și-mi spun: Pân’ la mine să vină nu-i nimeni, „Să vină nu-i nimeeeni”, îmi urlu, să știu, Nu-i nimeni, doar eu într-un colț pe un scaun, Pierdut, o mazetă, în lumea de-apoi. Ce creatură tristă am fost și eu, băiete, Ce fals și ce netr...

Trece trist un sărman crist Care vrea lumea să schimbe. Își ia viața să o plimbe Și o minte, Cristul trist.   Toți îl văd trăgând cu jale, Printr-o vale, Pasul său, Meditând, atins din greu De o stare depresivă și pasivă, Umbră-n ochii lui de zeu.      Și toți oamenii se miră Că își poartă pelerină Patima pe trupul gol Și le pare-un tip frivol. Cristul trist În lume-și plimbă chipul său tânguitor.     Se oprește câteodată Să vorbească-nsuflețit… Lumea rea ar vrea să-l piardă, El întreabă: „Am greșit? Cum vrei tu să fiu… mulțime?” Însă-l latră câte-un câine Supărat c-a fost trezit.   Și dorește să-nțeleagă, Și să fie înțeles. Acum n-are de ales. E în horă, ...

Trec urmele pașilor sfera mea goală, Un alt spațiu fizic… „Ce-ai zis?” Mă ridic, te pipăi, dar nu ești reală.   Adânc strigă-n mine un glas înecat, Sunt singur și nimeni nu crede, Încerc să m-agăț de malul înalt, E greu să mă cațăr, șuvoiul mă prinde, Plutesc în derivă învins și blazat…   Ah, Doamne! Te rog să exiști!  

Mizerabilă casă, straniu cavou, Cu mici încăperi dispuse-n careu. În ele stau oameni, pleavă socială, Au apă curentă dar rareori se spală. (Grotescă adunare ce-și zbiară disperarea Cu zgomote lugubre din zori și până seara) Vin spetiți de munca „ce nobil pe om îl înalță!” „Of!”, zic ei și înjură: „Mama ei de viață!” Cămări insalubre urcă pe scări jegoase Closetul obturat în coridor miroase, Iar aburul său tainic se varsă în cotloane Unde-și trăiesc destinul oameni și lighioane.   Învârt cheia în broască și sunt din nou acasă, Mă-mpiedic de covorul ce-n mijloc zici că-i plasă, De scaunele șchioape dispuse orișiunde, Chiștoace, furculițe ori… farfurii rotunde, Sticle, borcane, cuie, cuțite, calendar, Pernițe, scrumiere și pensule...

Singur printre oameni Ca un Pământ în Univers Mă-ntrup și mă dezintegrez Din lut fragil în dure cremeni.   Un palat straniu modelez, Surpat de ploi, tocit de vânturi, Mă anulez și mă creez Cu gândul înspre noi Pământuri.

Franz, bețivul, îmi zise‑ntr‑o zi: – Viața‑i un chin. I‑am replicat zâmbind: – Fără‑ndoială te‑ai scrântit, măi Franz! Prea mult alcool..., și‑am râs privind spre draga mea, spre fericirea mea. Și ea se îneca de râs... – nici n‑ați văzut femeie mai frumoasă și om mai norocos decât sunt eu –               Ce caraghios e Franz! Se strâmbă și se‑mpleticește, – viața asta desigur nu‑i priește dar, s‑a obișnuit așa –                                                                    – Vai‑vai ce soartă neîndurătoare, scâncește omu-acesta mare, în zi nefastă m‑am născut și ce‑am făcut atâta timp...? De un’ să știu...? M‑am pierdut, m‑am rătăcit... Nu vă mai bateți joc de‑un biet ne...