Metamorfoza

Franz, bețivul, îmi zise‑ntr‑o zi:

– Viața‑i un chin.

I‑am replicat zâmbind:

– Fără‑ndoială te‑ai scrântit, măi Franz!

Prea mult alcool...,

și‑am râs privind

spre draga mea,

spre fericirea mea.

Și ea se îneca de râs...

– nici n‑ați văzut femeie mai frumoasă

și om mai norocos decât sunt eu –              

Ce caraghios e Franz!

Se strâmbă și se‑mpleticește,

– viața asta desigur nu‑i priește

dar, s‑a obișnuit așa –                                                                   

– Vai‑vai ce soartă neîndurătoare,

scâncește omu-acesta mare,

în zi nefastă m‑am născut

și ce‑am făcut atâta timp...?

De un’ să știu...?

M‑am pierdut, m‑am rătăcit...

Nu vă mai bateți joc de‑un biet nefericit!

E tare dulce Franz când e pilit,

un claun bun de arătat la circ,

cu nasul roșu,

mare,

borcănat,

cu ochii mici,

pleoștiți,

înlăcrimați,

cu buzele groase,

sprâncenele stufoase,

cu hainele roase de molii și vechime...                                       

– Ca mine nu e nimeni, nu‑i nimeni pe lume...

Comoara mea, printre sughițuri,

abia de reușește să mă‑ntrebe:

– De unde‑l mai cunoști și pe‑ăsta, dragă?

Așa‑i de comic, prăpăditul!

Fudul își poartă pantalonii,

figura‑ntreagă‑i o caricatură

ce provoacă haz și, totodată, milă!

– Pe Franz?

Pe Franz eu îl cunosc dintr‑altă viață…

 

E straniu să te poți întoarce‑n timp

Să retrăiești aceeași întâmplare…

Eliberat de stres,

din ce în ce mai aproape,

deplasez viața înapoi...

         

Târziu, noiembrie, plouă, melancolie...

mă duc singuri pașii pe străzi,

prin băltoace 'nainte‑napoi...

Lumini, întuneric, oameni, țipenie,

mașini, claxoane, vacarm...!

Și iară, umbre, vitrine, clădiri negre, nimeni și eu pe‑acolo.

Cânt partitura solo...

– nu te știam, divina mea aleasă –

Ce amestecătură‑n cap!

Din toate ceva

și‑ncet se‑amplifică dorința de a bea.

 

Crâșmare, dă cep butoiului,

sosesc băutori,

alină setea omului

și‑l vindecă de supărări.

 

În vestul orașului, pe‑o stradă desfundată,

s‑au dărâmat clădirile prea vechi,

uitată a rămas o cârciumă

și‑ntrânsa, învăluiți în fum

stau beți, locuitorii de peste drum.

– Priviți‑mă, sunt eu, mă‑mpăunez în prag,

mă bat cu pumnu‑n piept și sunt pus pe arțag,

femeia m‑a lăsat,

serviciu nu mai am,

în buzunar... vreo douăzeci de lei,

dar am secat și sete‑mi e!

Ochesc o masă unde‑i așezat

un tip rasat,

ce‑o căuta aici?

M‑așez în fața lui și îl măsor

cu moaca mea de individ blazat.

– Stai jos, îmi spune, și‑l ascult,

Ce bei?

Cu glasul răgușit,

îi zic răstit:

– Măi franț, eu sunt cam supărat,

n‑am chef de vorbărie și‑am să tac,

dar... dacă mă cinstești...

adu mai multe sticle

și‑ai să‑mi fii pe plac.

Cu sticlele pe masă priveliștea e mai îmbietoare,

iar franț devine‑acum și el mai om.

E pus la patru ace ca un domn

manierat și plin de vino‑ncoa.

Ce mai, un dandy, l‑am citit!

– Asculta franț, de unde naib‑ai răsărit

în acest local vulgar

cu mina ta de om înstărit,

prosper?

– nu te zgârci, mai toarnă în pahar! –

aici nici whisky n‑au, nici Dubonet,

doar o poșircă roză,

acră ca zeama de varză,

și un rachiu botezat

cu apa... de la robinet.

– Dar unde sunt amice? Într‑o grotă          

și‑n aburi văd un clan de troglodiți.

E Talpa Iadului ce‑ascunde

taina celor preafericiți.

Aici se‑adună lumea interlopă.

Îi știi? De‑o oră, poate, am sosit,

și chiar dacă m‑au izolat

sunt prins în acest cadru insolit.

– Vezi bine că pe ușa‑ceea am mai intrat,

doar tu ai apărut întâia dată

și ai rămas perplex uitându‑te la gloată,

ori poate fermecat de Fifi Trotuar

sau Nuți Farmazoanca, sau Ninet,

na, uite că‑și arată ispitele!

Reclamă:

„Ciunga băieți, semințe, țigări Kent”

Sau poate vrei o verighetă,

ori să‑ți ghicească‑n palmă,

„Frumosule, băftosule!”, ți‑ar zice…

De vrei femei vorbește cu Gogu Filantropu,

el face rost de‑orice.

Zici că te atrage societatea lor?

Ești scriitor,

sticlete,

ori poate, visător?

Te introduc măi franț,

cu mine n‑au secrete.

Umflatul cel pedant,

își mângâie‑acum gușa,

e Lache Măcelaru,

Manole Cutitaru

e așezat la stânga,

în centru‑i filfizonul zis Gică Papițoiu,

aproape de tejghea

stau Fane Marafet

și Nae Mahala

de care lumea zice că‑i fiu de bulibașă,

dar eu nu cred,

mai este Chiriladis

și‑n fine blondul Sașa,

cică‑i ceangău, nu rus.

Pipițele din jur,

dresate să ațâțe,

viclene si avide...

Câți bani? Ce mai contează

atunci când amăgirea‑i oprită‑ntr‑o jartea,

când tragi, nu se desprinde,

tu arzi și ea oftează...

Ți‑am numit câteva.

Dar nu sunt pentru tine asemenea grații,

lumea ta‑i proiectată în alte spații

și nu‑nțeleg ce te‑a ademenit

să vezi acest spectacol împuțit!

Când porți asemenea costum,

cămașă de batist si papion,

ai mâinile‑ngrijite,

tunsoarea ta‑i perfectă,

unsă cu briantină fină,

împrăștii aroganță...!

Măi franț, ce e cu tine?

Te‑a înșelat iubita?

Pe-aproape ai mașina‑mpotmolită?

Să vin, să te ajut?

Dacă te‑ai rătăcit aleargă,

fugi cât poți!

Băieții te‑au văzut

și te‑au evaluat.

Ajungi acasă nud.

Ori ești în misiune?

Dar ce zic eu? Bat câmpii,

doar nu‑s lipsit de fler.

Pot fi orice pe lume

dar n-am față de fraier.

– Amice, ai dreptate,

zice, privind aiurea,

amanta, limuzina,

în noapte sunt parcate,

dar eu m‑am rătăcit aici,

mult mai aproape,

și‑arată scăfârlia,

în mintea mea.

– I‑auzi! îmi vine‑a zice.

Ai dat o fuga‑ncoace

la crâșmă‑n Ferentari,

să ții tovărășie acestor cărturari!

Filozofia din Veda, ori Veta aia brează

e‑ntoarsă aici pe dreapta, pe stânga și dansează!

Dar franț nici nu clipește.

Se uit‑așa prostește

spre lumea cea pestriță...

și parcă dintr‑o dată

garoii‑ncep să tacă

și cei care sunt criță

și‑ntreag‑adunătură uită să dea din gură!

Îmi spun „E regizată

întreaga mascaradă.”

Dar franț al meu se scoală

greoi, ca după boală,

se uită-apoi la mutre 

și ține-o cuvântare

la boi, măgari și cutre…

 

Diavoli și diavolițe,

Preastimați și respectați,

Pe scurt, iubiți încornorați,

În fața voastră voi deschide

Seiful plin al omenirii

Pe care îl croiră

– caraghioșii! –

Atât de imperfect și hâd.

Vă veți convinge, nu am îndoială,

Că viața e o simplă boală

Și oricât ar dori să-nvețe,

Aceste fețe între fețe

Rămân precum au fost la început:

Neștiutori, nepricepuți.

Ba, pe parcurs își mai adună

Defecte care se răzbună

Și-i fac perverși, bănuitori și triști,

Orgolioși, distanți și egoiști.

Chiar forma li se-aduce după fire.

Sunt slabi ori grași,

Încovoiați ori drepți,

Sunt lungi, ori scurți, ori largi, ori strâmți…

Spuneți că e ridicolă nesăbuința

omului

că-n Iad e mai mare umilința

Decât… pe Pământ?

Observați, ultra-perfecților,

Că acest nimic al universurilor

Cu tupeu de fiară

Și-a imaginat Infernul creat din foc și pară,

Întregul iad o hrubă închisă și obscură

Fiind asemuit cu o cameră de tortură!

 

Voi face astăzi o disecție banală în viața umană

Și vom examina împreună

Credința nebună-n iluzia goală

Când omul ajunge-n pământ și-apoi în smoală!

 

Și Raiul, și Iadul există-mpreună,

Contrast important în lumea de humă,

Și viața și moartea, aleargă într-una,

Iar timpul, teribilul fiu al naturii,

Preschimbă-nțelesul întregii materii,

Omenirea o pierde și iar o aduce,

Creând spiritul fals al lumii caduce,

Misterul existenței, ce se schimbă subit

Când noi generații îl cred deslușit.

Atunci când pământul și-l fac bogăție

Minciuna e rege și-a vieții beție

-i azvârle-n războiul cel crunt

Avizi să-și găsească alt loc de mormânt.

Oameni, veți spune,

Și-n blândul cuvânt

Vedeți rânjetul aspru al banului sfânt,

Capitaluri rotindu-și umbrele negre

În căutare de victime albe, integre,

Mașini poluante ce-nghit sănătate,

Gunoi împrejurul luxoaselor palate,

Orgolii imense în nații mărunte,

Primejdia forței popoarelor multe,

Iar zeii ce-n fruntea mulțimilor sunt

Figuri nesătule, fac vorbe din vânt

Ce suflă pe-întinsul pământului mut,

Furtună-i teroarea și urlă mereu,

Dar nimeni nu crede de-ajuns un Dumnezeu.

Dictatori ce au rupt cu pământeasca obște

Din gurile lor sfinte nu latră făr’ să muște.

Cuvântul lor e lege, le place să o știe,

Deci peste tot își varsă teribila urgie.

Mulțimea de legi, pentru muritorul de rând

Formează rețele pe micul pământ.

Rigide și dese, cu ochiuri îngustate

Cărora omul le spune „Libertate”…

Când însă tronul se clatină,

Zeii devin oameni și a sorții cortină

Coboară nemiloasă pe speța divină.

 

Ce stai scorțos și acru,

Și gemi luat de scârbă?

Râvnești să fii credibil,

Să pari un ins din turmă

Să schimbi vorba „hoție”

Să-i zici deșteptăciune,

sau oportunitate,

Nu… furăciune,

frate,

nu rapt, ori tâlhărie.

Să fii curat, frumos, prea lăudat, teribil,

Să moară gloata asta de boală ori rușine,

O spânzuri, o strivești, o minți,

o lași în drum,

Creezi coșmaruri, drame și tragedii duium.

Azi ți-ai aflat menirea,

doar asta te-mplinește,

Să vadă omenirea că ești de neam regal,

că ești ales de El,

ești providențial…

Tu Iuda! Un… mișel!

 

În lume, dumnezeii nu sunt prea generoși.

Sunt necreați, eterici, distanți și mofturoși.

De-i rogi, n-au timp:

„Dă-ți banii ori viața, prostovane,

Ori stai în pocăință,

Fă plecăciuni și pupă sutane, mâini, icoane,

S-arăți în fața popii tainul potrivit,

Alt mod să-ți potrivesc credința

N-am găsit.”

Ce-ți spune, ori ce crezi că vrea să spună popa?

Pentru-a vorbi cu zeul aflat acum pe lună

s-ajungă vorba lui, să urce, să-nconjoare

Pământul, Universul și casa, frățioare,

Să te găsească-n viață cât ești unde erai?

E greu și cam nesigur, pe când un prădător

Cu doi-trei firfirei

își cumpără onoarea și cinstea doar pe ei,

Apoi dând bani ori oferind consiliere

Poate ajunge sfânt, cum sunt toți sfinții, dup-avere.

Tu prostule întrebi dacă e drept? Pe cine?

Pe dracu’? Păi e bine?

 

Vă zic, sunt Eu și Lumea

Ca două stânci în minte,

ca două borne fixe,

ca două déjà-vu,

uitate-atâta vreme că nu știu care-s eu.

Mă mișc, dar nu mă văd,

M-aud, dar nu mă cred,

Vorbesc, dar nu știu vorbe,

 

Stau prins într-un moroi

din care nu scap. Ies…

Dar mort nu pot fi, cine-s?

Ori ce e Lumea?

Și uit de tot, de Ea,

mă simt prea condamnat

să fiu un singuratic,

un rătăcit,

ratat,

ne-bun

să pot vâna momentul oportun,

Aș vrea să fiu și eu

un drac și să seduc,

să-mi însușesc orice apuc

la greu.

Un luptător

pe interes particular,

Dur, nemilos, rapace și venal.

Să fie Lumea mea!

Nu doar a ta... A lor...

 

Oprește-un pic!

Să mă opresc…?

Asta nu-nseamnă chiar

Nimic?

Mai zic,

Dar Doamne, ceva în mine crește,

Uitarea, parcă... și abandonez cuvântul,

Vorbeam, cui vorbesc iar?

Și simt cum se trezește

O altă demnitate.

Alt crez, altă poveste...

Alt har.

Încet, metamorfoza îmi răscolește gândul:

Ce caut în localul acesta rău famat?

Și ce vrea de la mine omul acesta beat?

Mă grăbesc

să deschid ușa,

să ies

și s-o trântesc!

Și duși sunt cârciuma și cârciumarul

Și-i alt om cel pe care-l vezi că vine…

 

În ziua-ceea, dulce-odor, te-am moștenit pe tine.