Capătul funiei

La mine acasă nu-i nimeni acum.

Chiar eu stau pierdut într-un colț, pe un scaun,

Iar mintea-mi stă prinsă-ntr-un cadru postum

Și caută-ntrânsa, absent și cheaun…

Eu gata mi-s fraților să dau în primire,

Sătul până-n creștet de viața aceasta,

De spirit, dreptate și de nemurire,

De dragoste, prestigiu, speranțe și… basta!

Cu toate la dracu’, mai bine s-o pun!

La mine să vină nu-i nimeni pe drum.

Doar singur și bleg, sunt o rufă murdară

și veche-atârnată de-o sfoară,

s-o leg dacă pot, numai să nu mă doară

și-mi spun: Pân’ la mine să vină nu-i nimeni,

„Să vină nu-i nimeeeni”, îmi urlu, să știu,

Nu-i nimeni, doar eu într-un colț pe un scaun,

Pierdut, o mazetă, în lumea de-apoi.

Ce creatură tristă am fost și eu, băiete,

Ce fals și ce netrebnic, ce prost, ce încrezut,

Ce laș, ce nestatornic, fanatic și nebun…

Dar lasă, sunt prea singur și totu-i la trecut.

N-am înțeles nimica din viața asta goală

Și cine-o înțelege să vină după mine, să-mi strige:

„Bă Gigele ce tare te-ai grăbit!

Aveai un pic bă omule și s-ar fi lămurit!”

Da’ azi e-o păcăleală și vreau să-i dau cu flit.

De-aceea zic: Nu-i nimeni să vină la mine,

Stau singur într-un colț de cameră și-i frig

Și frig va fi și mâine, și chiar a treia zi,

Și o eternitate aș tremura. De-aș fi.