Aceasta-i „Lumea Oamenilor”

Trece trist un sărman crist

Care vrea lumea să schimbe.

Își ia viața să o plimbe

Și o minte,

Cristul trist.

 

Toți îl văd trăgând cu jale,

Printr-o vale,

Pasul său,

Meditând, atins din greu

De o stare depresivă și pasivă,

Umbră-n ochii lui de zeu.  

  

Și toți oamenii se miră

Că își poartă pelerină

Patima pe trupul gol

Și le pare-un tip frivol.

Cristul trist

În lume-și plimbă chipul său tânguitor.

 

 

Se oprește câteodată

Să vorbească-nsuflețit…

Lumea rea ar vrea să-l piardă,

El întreabă: „Am greșit?

Cum vrei tu să fiu… mulțime?”

Însă-l latră câte-un câine

Supărat c-a fost trezit.

 

Și dorește să-nțeleagă,

Și să fie înțeles.

Acum n-are de ales.

E în horă, deci să joace,

Dar picioarele stângace îl împiedică la mers:

„Nu pot”, zice, „Vreau alt sens”.

 

„Cum?”, se mânie-Omenirea

Și adună-n grab-un sfat.

Cristul e ostracizat,

Condamnat să-și plimbe chinul

Unde omul n-a călcat.

 

Cristul trist

Golgota urcă

Și îl huiduie, pe râpă,

Lumea, în funebrul rit.