Peretele estic

– Să termin de pictat,

  îmi zic.

  E noapte,

  am întârziat.

  Continui desenul diform...

– Cine‑i? tresar,

  nu vreau să dorm...

  Retuș...  – Ah, iar!

  Fumez inconștient, e ger...

  „Femeia asta, ce mister!”

– Desenul este incorect,

  reiau absent.

  Aud ceva urcând,

  mă‑ndrept,

  ascult...

– Mi s‑a părut,

  e vânt.

  Privesc în gol,

– Ce straniu trece timpul!

  beau alcool,

  mai trag o tușă, două,

  'mprăștii fumul,…

–        scurtcircuit –

– Am greșit drumul?

  Nu știu.

  Mi‑e frig,

  sunt amețit

  dar viu.

  Neputincios,

  acolo jos,

  bufonul cadrilat

  zâmbește cu tristețe...

– L‑am ratat!

  Distrus,

  îmi iau o clipă de relaș.

– Sunt un intrus,

  un diletant,

  un laș...

  Bănuitor mă‑ntreb:

– Unde-am greșit?

  „Nici astăzi n‑a venit!...”

  Sunt deprimat.

  Îmi smulg un fir din barbă...

– Este plat!        

  Aprind nervos țigara cu chibritul,

  dau buzelor să soarbă tot lichidul

  și meditez, 

– Nu pot sfârși...

  dar colorez

  peretele estic,

  beton monolit...

  Conturul se dilată și neașteptat

  devin măscăriciul din spațiul trucat...

  Am ațipit…

  În ușă zgomotos o mână bate…

  Aș vrea să mă ridic,

  dar ce folos...

  Peretele estic se clatină,

  cade...

  Rânjesc amuzat,

– Ce muncă inutilă!

  În ușă, o mână subtilă

  continuă tactul,

  din mine, să‑i deschidă,

  se‑ndepărtează altul.