Noaptea

Noaptea, ne acoperă cu o mantie întunecată,

Noaptea vine lin și ne pierdem firea încet, încet, încet...

Spiritul meu se varsă într-o cupă cu două toarte, îl beau și mă otrăvesc de el.

Spirit în cupă de cleștar, nu-mi agita gândurile nopții! 

Aud strigăt îndepărtat de cucuvea, țipă, și țipă, și țipă... necontenit.

Deasupra ferestrei se oprește din zbor mânia destinului meu.

Noapte, este noapte, este noapte..., bate un gong stingher,

E ora când lumea întreagă doarme, doarme, doarme,...

Cine-mi fură liniștea somnului?

Eu, euuu, spectacolul zilei trecute.

Ce vrei? Lasă-mi pacea, n-am vreme de tine! Acum vreau să dorm. Să dorm...

VREAU SĂ DOORM!

Încep să defileze persoane cunoscute și frânturi de gând:

„Mi-e silă de tine...”

„Aș vrea să te văd...”

„Străin mi-ești băiete...”

„N-am să te las, o viață am să te urmăresc...”

Mă bântuie stafiile avide, cu ochi de întuneric, venite de-acolo unde toți trăim după instinct.

Iar bate cucuveaua, iar strig după iluzii ce-mi vin neobosite,

fâl-fâl, dintre dulapuri sau paturi,

de  sub masă,

din văgăuna neagră a sobei de teracotă,

fâl-fâl, aud cum boarfele aruncate-n grabă se-ntorc spre-a mă cuprinde,

cratițe, furculițe și linguri, și cuțite,...

fâl-fâl, amicii-n paturi se răsucesc bizar și zboară-ntins spre mine,...

Se-adună un morman

de lucruri și de gânduri în capul meu

și fierb ca rufele-n cazan...

 

Strigătu-acela de cucuvea, strigătu-acela, seamănă cu glasul ei!

 

Văd gloate adunate prin camere strâmte și

stau oamenii grămadă

striviți unii într-alţii,

cu priviri fixe,

ascultând furia unui orator ascuns ce declamă stereotip:

„Suntem împotrivă, suntem mereu împotrivă, suntem împotrivă...!”,

iar într-un final efervescent refrenul e scandat de toți acești oameni cumsecade și inofensivi:

„Împotrivă, împotrivă,...!”

E glasul ei care vorbește neîntrebat, e glasul ei care-mi tot lovește geamul camerei: „cucuveau, cucuveau,...!”

 

Îmi vine să plâng și nu știu de ce.

Prea-s încurcate ițele zilei de azi preschimbată în ieri de o limbă de ceas...

Am să mă amuz grozav mâine c-am fost stupid azi noapte!

De undeva, din mine, aud o muzică cerească...

Saltă pe notele portativului muzica,

– una dintre limbile înțelese pe întreg Pământul –,

plânge un pian în cascade,

n-are astâmpăr,

nu-mi dă pace,

spune ceva trist,

plânge alături de plânsul meu și ne smiorcăim împreună.

De ce nu este muzica singurul limbaj al lumii?

Ce bine ne-am înțelege!

 

Apoi, antimelodie!

Un glas ce se unduie,

des întrerupt,

strident,

în rafale,

din ce în ce mai tare,

a-sur-zi-toa-re,

e-un glas ce răsună puternic, grozav, „a-a-a...!”

Tlazolteotl, femeia ce naște și urlă văzând cum iese fructul păcatului printre picioare,

este-nconjurată de fețe masculine care-i întrerup strigătul zbierând sacadat:

„E-al meu,... ba-i al meu,... seamănă cu mine,... ba cu mine,...”

Mă văd într-un colț, ros de contradicții,...

Sunt eu, cred, sau celălalt eu, acolo, printre pretendenți însă, ciudat, par singurul om întreg!

Presimt că mă înșel. N-am fecundat eu statueta aceea. Nu m-aș pricepe...

Un copil este o nouă ființă consolidată cu genele noastre,

ale strămoșilor noștri,

o cocă de pământ modelată cu mâinile noastre,

menită să ne reprezinte,

pe mine și pe ea, și invers...

Nu sunt eu, nu sunt eu și parcă nici n-aș vrea să fiu, dar nici altcineva n-ar trebui să fie...

 

Acum vreau să dorm.

S-au pus stăvilare timpului și noaptea pare nemișcată, netrecătoare, veșnică...

Însă neliniștea iminentei dimineți mă zguduie...

Ești chinul meu în lumea de azi!

Clădește-ți alt drum să nu treacă peste mine,

lasă-mă să-mi tihnească singurătatea... !

Te implor, lasă-mă !... Vreau să dorm, vreau... 

A plecat de la geam cucuveaua! ... Să dorm... să... dorm...