Naufragiul

Un om, un pahar,

Așezați la o masă,

iar masa-nvăluită-n mirosul otrăvit

de rom și mahorcă,

pe-o stradă anume,

orașul… nu se spune,

într-un birt prăpădit.

Figură păroasă și anodină,

acest personaj cu aspect ne-ngrijit,

privește uimit

un pai din pahar

și suflă-n băutură,

pornește uragan,

apoi se cutremură

ca o fregată,

greu încercată

pe timp de furtună...

 

„Aauuchiii....!”

șuieră vântul

ori poate căpitanul,

„Coboară vela trincă-ă-ă...!”

Răstălmăcind cuvântul

un trăsnet o despică,

arborele se frânge,

scrâșnind se prăbușește

spre stânga, pe babord

„Cer, Dumnezeu din ceruri!”

și îngrozind matrozii

pocni grozav din sarturi,

căzu apoi în mare

cu vergi, cu velă, tot.

Se supărară sfinții

că azi, de sărbătoare,

în loc să țină post,

au luat cu abordaj

un puturos galion,

orgii pe punte-au fost,

au înotat în rom,

în whisky ori tequilla

– doar dracu' le mai știe!

S-au îmbătat în cinstea-mpăratului dublon.

„Hawki-i-i...hâc!”,

tot căpitanul,

a ras trei gills de whisky

și-ncearcă să se-adune,

să iasă prin tambuchi.

Afară este haos!

Furtuna se-ntețește

și-nverșunat izbește

în proră munți de apă...

„Chiar te-ntoarce pe dos

asemenea agapă!”

Ferocii buccaneers

tremură sub covertă

iar el, care-i mai marele acestor ticăloși,

e deranjat acum să-și iasă din beție

și să-i depună pe țărm

intacți și sănătoși.

Dar, iată ce dezastru!

Atins-acum de streche,

cocota asta veche

trosnește din țâțâni.

Așa-i de încărcată,

de-arunci întreg balastul

(și poate echipajul)

o mai poți stăpâni!

Deodată, un talaz,

luând cu-asalt bordajul

trecu fără escală

și-l, trase după sine

pe căpitanul care,

deși nu era treaz,

ținu să se oprească-n

parâme, de grumaz...

Și s-ar fi dus desigur în larg,

dacă-n traseu nu se izbea cu șira

spinării de catarg...

„Ah! Mii și mii de draci și vârcolaci, icni,

netrebnicul acela de Hawkins unde-o fi?”

„Ce cald e-aici și ce am asudat!

Pe Belzebut, mi se zbârlește părul!

Să fie duhul mării necurat,

sau ce dihanie s-a ridicat din valuri?

Enormă, planturoasă, cu forme de femeie...

De-aș fi anahoret,

aș spune că-i spurcata de hurie pe care-a

promis-o, după moarte, în ceruri, Mahomed,

și, dacă nu mă-nșeală privirea,

jur că are

și șapte căpățâni

și chiar vreo zece coarne!

Iar când râde, Isuse, 

stricata dă-ntr-un hohot,

că parcă-i mai încet

să-mi bată-n cap un clopot!”

                            

Zig-zag, un fulger sparse întunecimea bolții...

„Pe falnicul meu scalp

ce-ajunse amintire unei barbare nații,

dar ăsta-i țărmul”, zise

și-apoi urlă: „Pămâ-â-ânt!”

Atunci se arătă

mergând spre centrul punții,

un tip c-o față care te bagă-n sperieți.

Pe ăsta băutura-l pocise-așa de tare

da', nu încape dubiu, era și nătăfleț.

Văzându-l, căpitanul își cam ieși din fire:

„Nelegiuit, pramatie, poltron, scârnav, pervers,...”

și alte zece vorbe cu-același înțeles,

„de-ajungem, își primește porția fiecare,

iar tu, ca Jolly Roger ai s-atârni de picioare

și-am să te pun să fluieri, mumie umblătoare...

și-acu', să-mi dai afară ceata dezgustătoare,

s-arunci în apă totul, și lucruri, și femei,

banii, catargul, puntea și jumate din ei,

apoi sfântul Sisoie ne aibe-n paza lui...!

Agoniseala noastră se duce dracului!”

„Pămâ-ânt, pământ în zare-e-e...!”

Parcă auzi ecoul:

„... în zaree-e-e, zare-e-e, e-e-e...!”

să plouă începu,

din ce în ce mai tare

și zarea dispăru.

Pe punte, echipajul sosește chiuind:

„Pămâ-â-ânt!” Unde-i pământul?

Doar valuri cât catargul

și vântul șfichiuind.

Ce zici, că derbedeii vor a se răzvrăti!

S-arunce-n apă totul? Mai bine ar muri

și prada s-ar depune cu ei pe fundul mării...

                      

Dar iată, la timonă ajunse căpitanul,

speranțe mai există,

e singurul ce poate să-nvingă uraganul!

Sau, mai precis, a fost

– altfel povestea asta n-ar avea nici un rost. 

Orbecăind în ceață,

murați, bătuți de vânt,

crezând că țărmul, totuși, a fost o nălucire,

curând se-mpotrivi acel dorit pământ

și sfârtecând etrava-i trimise-n nemurire.

Dar ce măreț spectacol! Tulburător, patetic!

Un vaiet scoase nava aceea putrezită,

un scârțâit lugubru, amplificat sălbatic

și-n mare se-afundă cu inima zdrobită...!

O clipă, nu mai mult, ținu acest apus,

o clipă cât un an și tot ce-a fost, s-a dus...

 

Acum, privind în urmă, la omul necăjit

cu masa și paharul, din birtul prăpădit,

se-afirmă cu tărie că omul a plecat...

și-apoi... oare ne pasă unde-a fost îngropat?

 

„Hawk..., ridică focul mic!”

„Dar nu vezi căpitane? Nu mai avem nimic,

iar noi zăcem aici zdrobiți de stânci!”

„Așaa? Pe Belzebut, Satan și alte mii de draci,

mai bine-atunci să tragem o dușcă! Îm? Ce zici?

Ast-a fost viața, Hawkins, nu ai ce să-i mai faci!”

Noi reluăm butada unui satir bătrân:

„Nu poți scăpa, e diavolul pe karma ta stăpân!”