Masivul

Priviți acum, prieteni,

ce falnic se înalță

minune‑asta de piatră, aici,

în fața noastră!

Ne‑mbie să‑l învingem,

vedeți cum ne poftește?

ne cheamă să‑l atingem

și vrea să ne cunoască.

Nobilul, frumosul nostru țel,

statornicit pe magmă

și ancorat de cer,

promite să desfete simțirea. Ascultați!

Izvoarele și vântul dau fondul muzical...

și păsările cântă, și gâzele, și... florile,

îmbată cântul lor...!

Ce plină e natura de‑arome și culori

aici, unde se‑nfruntă armatele de arbori!

 

Deci, să pornim! Cărarea

este bătută bine de alții,

pe ea, cu siguranță

că au urcat părinții

bunicii, însă astăzi

noi suntem cei ce sunt.

Urcăm! ‑ Ce hărmălaie! ‑

Ne împărțim pe grupuri

și cu mișcări vioaie,

nerăbdători, nesiguri,

dar binevoitori,

îi ascultăm pe ghizi:

Să nu mai rupem flori

pentru că‑s ocrotite,

Să fim mai intrepizi

dar să nu exagerăm,

Să o luăm de‑a dreptul

și nu pe ocolite,

adică învățăm ce‑i bine și ce‑i rău

și, după numeroase peripeții sprințare,

când orizontul nostru devine‑așa de mare,

vedem că în pădure se face‑un dâmb mai greu

și‑apoi o săritoare,

– Mai este o potecă,

zice o‑învățătoare.

Priveliștea pe‑acolo

nu‑i prea încântătoare,

așa încât se‑avântă fiecare

și, cine reușește,

merge pe‑această cale.

– Oricum se‑ajunge sus,

nu vă îngrijorați !

Aveți grijă, totuși

să nu alunecați... !

Trecem de hop, mai sus,

cu optimism, energici...

Suntem mult mai puternici

și mai cutezători.

–Aici e pădurea de conifere, se știe,

cu tinerețe veșnică și plină de poezie...

Noi căutam răspunsul la zeci de întrebări,

„Ce‑i dragostea, sărutul,

sau ce‑i prietenia...”

uimiți de armonia

mediului înconjurător.

–Ne ținem deasupra sălbăticiunilor!

Firește, și ele au cărarea lor.

–Priviți, în dreapta ursul!

Și, iată cerbul!

Ce animal impunător!

Și un ciopor de căprioare,

și sfatul veverițelor bârfitoare...

Gata! Poteca trece

pe lângă o fâneață bogată și înmiresmată,

„Poiana florilor”.

Aici ne odihnim.

A venit vremea să iubim

și să ne fie dor.

Neobosiți trubaduri,

greierii și cosașii

ne dau cântarea lor,

apoi,

cu nostalgie,

dar fără supărare,

la drum!

Ne‑așteaptă spații noi

și uluitoare.

                   

Am ajuns mulți aici,

în șeaua muntelui,

mergând prin jnepeniș.

Lăsăm în urmă

o întreaga lume

lipsită de griji,

veselă, fermecătoare.

Se‑arată‑ntâia oară priveliștea adâncă.

De‑acum pornim asaltul pereților de stâncă!

 

Târziu, săltat pe‑nalta creastă

priveam ce maiestuos, acvila‑n zbor

domină panorama vastă.

Am zăbovit prea visător pe‑un stei,

pierdut în taina veche și profundă,

„Cât poate infinitul să ascundă?”

Prostii!

Curând s‑a luminat de zi,

iar cei care erau în frunte

au cules floarea florilor de munte,

steaua de colț, mică, pufoasă,

o zână bună și norocoasă...

De‑aici începe alt traseu

și iată‑mă sunt singur

și‑acesta‑i drumul meu!

  

 

Pe cer, stăpânul nostru‑al tuturor,

în faeton, încoronat regește,

își mâna bidivii arzător

către zenit și‑n trap ușor căldura crește,

revarsă‑n valuri foc dogoritor...

Nici umbra stâncilor nu mă ferește.

Stors de puteri și‑aproape mort de sete

parcurg un peisaj clocotitor,

cu titlul:

„Soare, pârjolind pământul.”

 

Ce amenințătoare‑i azi natura!

Simt cum mă flutură vântul...

E o senzație perversă,

un dezacord!

Sosesc dinspre nord

purtătorii de ploi.

Întunecați își cântă partitura

în sunet de oboi,

de piculine

și de violine,

apoi

registrul e mai grav,

întâi alămurile

și‑n fine

toba mare

lovită cu nărav și încăpățânare...

Acum sunt un burete îmbibat,

înfometat și obosit.

Prin ce hârtoape am intrat!

și iar cobor, și iară urc,...             

De fapt unde vreau să mă duc?

Ce caut, ce e de găsit?

 

De când s‑au retras stânele

tot mai puțini sunt drumeții care urcă,

fiindcă‑i prea adesea pâclă

și nu se mai văd cărările.

Privesc în urmă:

Ce‑am îmbătrânit

și în zadar am tâmplele cărunte!

Cum am trecut fără să fiu trăsnit

printre custurile acestui munte? 

Îmi caut în memorie, pe unde am păstrat

vârtejul focului din vreascuri de ienupăr.

Constat că jarul s-a împrăștiat...

Și stins e farmecul său fără de astâmpăr...

 

„Haide odată bătrâne!” În față

lucește semeț vârful de gheață!

Oh, ce trădător nemernic trupul meu!

Întreaga viață l‑am servit

și iată‑l bleg, lăsat și decrepit.

Un monstru văd, în ape oglindit,

și mă întreb: „Acesta‑i el, sau eu?”

Adun curaj acum și‑am să‑l desfid.

Așa‑i va să zică finalul?

O stâncă transparentă cum e cristalul!

Și eu gândeam – ce cap pătrat! –

că‑ntreaga‑nţelepciune‑a lumii

e‑n râsul de copil abia‑nțărcat.

M‑a‑nșelat mersul necurmat al vremii...

Am hoinărit destul pentru‑a afla misterul,

ghețarul acesta, coloană dorică

pe care se sprijină cerul

și steaua mea – este o lume feerică

de stele, necunoscute de astronomi,

clipind strălucitoare pe astfel de piloni!

Sortit să nu mai fiu

mă smulg din tot ce știu

și mă înalț emoționat și fericit

să strâng în brațe astrul neclintit.

Acum se năruie și steaua mea, și cerul...

Ce‑a însemnat trecutul,

ce‑nseamnă viitorul?...

 

Iar, glasul cristalin răsună devale:

– Mami, privește, o stea căzătoare!